Am participat zilele trecute la o discuție unde cineva vorbea categoric despre două categorii de oi din turma lui Iisus: albe și negre (nu există această categorisire în Biblie). I-am cerut să îmi dea exemplu de oaie neagră și oaie albă și am ajuns din nou la moralism.
Multă vreme ni s-a sugerat că în turma lui Hristos există doar două culori: alb și negru. Oile bune și oile rele. Sfânt și păcătos. Cei care au înțeles și cei care n-au înțeles, cei care au adevărul și cei care s-au rătăcit.
Ne este mai ușor să împărțim lumea în două culori decât să învățăm complexitatea iubirii lui Dumnezeu.
Dar dacă turma Lui ar arăta altfel?
Dacă ai privi de sus pășunea lui Dumnezeu, poate că n-ai vedea o mare albă, uniformă, ci o mulțime de oi diferite. Unele poartă culoarea durerii prin care au trecut, altele culoarea bucuriei. Unele sunt marcate de trecutul dureros, altele de speranță. Unele au lâna șifonată de furtuni, altele încă mai păstrează parfumul dimineților liniștite.
Păstorul cel Bun nu le respinge, ci le acceptă, le iubește și le cunoaște pe fiecare pe nume.
Problema începe atunci când noi hotărâm că Dumnezeu iubește doar oile care seamănă cu noi.
Eu sunt o oaie colorată. Și tu ești la fel. Nu pentru că unul dintre noi ar trăi o viață definită de compromis, ci pentru că Dumnezeu nu creează copii în serie. El nu produce suflete la indigo. El pictează fiecare viață cu nuanțe proprii: sensibilități diferite, temperamente diferite, chemări diferite, experiențe diferite, estetici diferite, ritmuri diferite de creștere și chiar moduri diferite de a înțelege unele lucruri.
A fi colorat nu înseamnă a fi mai puțin sfânt. Înseamnă doar că harul lui Dumnezeu nu lucrează mecanic, ci artistic.
Drama începe atunci când fiecare dintre noi își transformă propria culoare în etalonul tuturor. Când credem că nu doar Hristos este adevărul, ci și interpretarea noastră despre El. Când confundăm Evanghelia cu preferințele noastre, iar convingerile personale cu revelația deplină.
Apostolul Pavel ne așază pe toți în aceeași poziție a smereniei: „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos.” Niciunul nu vede tabloul întreg, niciunul nu deține toate culorile și niciunul nu privește oamenii și lumea cu ochii lui Dumnezeu.
De aceea, maturitatea spirituală nu înseamnă să-l obligi pe celălalt să se coloreze ca tine. Înseamnă să respecți culoarea pe care Dumnezeu a așezat-o în el, chiar și atunci când nu o înțelegi pe deplin.
Cred că una dintre cele mai subtile forme de mândrie religioasă este dorința de a revopsi oamenii după propria noastră paletă. Să luăm pensula din mâna Marelui Artist și să corectăm ceea ce El încă lucrează.
Dar șevaletul lui Hristos nu ne-a fost niciodată încredințat nouă, nu este al nostru. Celălalt nu este proiectul nostru estetic, ci opera Lui.
Așa că, până în ziua în care vom vedea față în față și culorile vor fi limpezite de lumina veșniciei, să avem decența de a picta mai puțin peste oameni și de a contempla mai mult lucrarea lui Dumnezeu în ei.
Fiindcă frumusețea turmei lui Hristos, cred eu, nu stă în uniformitatea culorilor, ci în armonia lor.
Sursa: Daniel Sandu Bota
Postează un comentariu (0)