De unde-atâta suferință
În viața-aceasta pe Pământ...
De ce atâta neputință
Și doar umblare după vânt?

De ce ne-e inimă închisă
Pentru lumină și veghere...
De unde-atâta necredință
Și pete negre prin unghere?!

Ce simte inima ta, frate,
Cum stai și dormi nepăsător?
Trezește-te și strigă-n noapte
Despre Lumina tuturor!

Nu sta cu minte întinată
De tot ce-i rău și pieritor
Căci vine-o zi de judecată
Și de dreptate în popor.

Nu pune preț pe roada firii
Pe tot ce-atrage ochiul tău
Nu crede-n starea împlinirii
Ce n-are-n ea pe Dumnezeu!

Nu crede că-i de vină soarta
De starea-n care astăzi ești-
La fel cum nu-i de vină poarta
De vrei să intri sau să ieși...

Nu crede în hazardul firii
De-a fi sau nu pe locul tău,
Căci până și lăsarea serii
Își are-n lume rostul său...

Nu vine seară de nu-i zi
Și nici durere de nu-i rană-
La fel cum numai tu poți știi
De ce-ai intrat sau ești afară.

Nu își alege mama fiul,
Pe care-l naște suspinând...
Căci nu din ea își trage duhul
Acel ce vine pe Pământ

Și nimeni nu-ți decide soarta
Nici neamul, legea sau strămoșii...
Căci ție ți-a fost dată viața
Și rațiunea să te-apropii.

Deci, scoală-te din adormire
Tu, omule, oricine ești
Și nu lăsa ca a ta fire
Să-ți spună cine și ce ești!

Tu ești cea mai frumoasă carte
Ce poate de-azi să fie scrisă,
De te întorci din a ta cale
Spre Cel ce are-a ta peniță.

Sursa: Daniela Diana Luca, blog https://danieladianaluca.wordpress.com/