„El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire” (Evrei 11:26).

Noi nu alegem să suferim pur și simplu pentru că ni se spune asta, ci pentru că Acela care ne spune asta descrie suferința ca fiind calea către bucuria veșnică.

El nu ne îndeamnă la ascultarea suferinței ca să demonstrăm tăria dedicării noastre față de îndatorire sau ca să arătăm vigoarea hotărârii noastre morale, ori ca să dovedim culmile toleranței noastre față de durere, ci ca să arătăm, printr-o credință ca de copil, valoarea infinită a făgăduințelor Lui care ne aduc împlinire completă – măreția și frumusețea împlinitoare în orice fel a slavei Sale, ca împlinirea tuturor acestor făgăduințe.

Moise „a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului… pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire” (Evrei 11:25-26). De aceea, ascultarea lui a proslăvit răsplata – tot ceea ce Dumnezeu este pentru el în Hristos – nu hotărârea de a suferi.

Aceasta este esența hedonismului creștin. Când căutăm bucuria prin suferință, noi preamărim vrednicia atoate-împlinitoare a Izvorului bucuriei noastre. Dumnezeu însuși strălucește ca lumina puternică de la capătul tunelului durerii noastre.

Dacă nu arătăm că El este țelul și temeiul bucuriei noastre în suferință, însăși sensul suferinței noastre se va pierde.

Iar sensul este acesta: Dumnezeu este câștig. Dumnezeu este câștig. Dumnezeu însuși este câștig. Iată care este sensul suferinței noastre.

Țelul suprem al omului este să Îl proslăvească pe Dumnezeu. Iar el se vede mai clar în suferință decât în orice altceva, anume că Dumnezeu este cel mai proslăvit în noi când noi suntem cel mai împliniți în El.

Sursa: John Piper