Încă de la începuturile omenirii, o minciună veche, șoptită prima dată în grădină, a însoțit istoria: că întunericul ar fi adevăratul stăpân al lumii, că răul ar avea ultimul cuvânt, iar moartea ar fi verdictul final asupra creației.
Dar Evanghelia începe să demoleze această minciună într-un mormânt din Ierusalim.
În dimineața aceea, piatra a fost rostogolită nu pentru ca Hristos să iasă, El nu avea nevoie de ajutor, ci pentru ca noi să vedem: mormântul este gol.
Iar dacă mormântul este gol, atunci întunericul nu domnește.
Întunericul doar a avut un ceas.
În noaptea arestării, Hristos le spune celor care vin să-L prindă: „Acesta este ceasul vostru și puterea întunericului.”
Observați formularea: ceasul vostru.
Nu un secol. Nu o domnie eternă. Nu ultimul capitol al istoriei. Doar un ceas.
Diavolul a avut un ceas.
Trădarea lui Iuda a avut un ceas.
Minciunile sinedriului au avut un ceas.
Crucea a avut un ceas.
Mormântul a avut un ceas.
Întunericul poate răni. Poate striga. Dar nu poate rămâne.
Prin înviere, Dumnezeu declară ceva despre natura realității: răul este un chiriaș, nu proprietarul universului.
Diavolul are un ceas.
Păcatul are un ceas.
Boala are un ceas.
Suferința are un ceas.
Lacrimile au un ceas.
Moartea are un ceas.
Toate sunt reale. Toate dor. Dar toate au termen de expirare.
În acea vineri, totul părea pierdut. Răul părea triumfător, ucenicii erau împrăștiați, iar speranța era îngropată.
Dar duminică dimineața Dumnezeu a rostit verdictul final asupra istoriei:
Dacă Hristos ar fi rămas în mormânt, moartea ar fi definit realitatea.
Dar Hristos nu a rămas în mormânt.
Prin urmare, moartea nu are ultimul cuvânt. Răul nu are ultimul cuvânt.
Întunericul nu are ultimul cuvânt.
Ultimul cuvânt aparține lui Hristos.
Chiar dacă umblăm încă prin valea umbrei morții, știm că umbra nu este finalul. Soarele a răsărit deja în dimineața Paștelui.
Iar pentru că Hristos a înviat, istoria nu merge spre întuneric, ci spre zori, iar acei zori nu vor mai apune niciodată.
sursa: Edictum Dei
Postează un comentariu (0)